Ca orice corporatist cu aspirații antreprenoriale, am înființat o firmă pentru activități conexe vieții corporatiste (consultanță, mentoring, coaching, training, chestii la care cred mă pricep cât de cât). Dacă toți pașii pentru înființarea firmei și toate procesele ulterioare sunt super digitalizate, nefiind nevoie să te deplasezi din confortul biroului de acasă, prima scrisoare venită de la autoritățile statului care nu te găsește acasă te pune pe drumuri. Și nu departe, ci la cel mai apropiat Oficiu Poștal (cu O mare și P mare), pentru mine 14 minute pe jos, 4 minute cu mașina.

Ușor de găsit, ușor de parcat. Dar când intri in sediu, parcă lumea se schimbă. Nu mai ești în Bucureștiul anului 2023. Mașina timpului chiar există si este la Poșta Română (P mare și R mare). Nu am mai fost de mult timp într-un Oficiu Poștal și parcă m-am întors în timp: imprimanta matricială (cea cu ace, da) care nu știu ce tipărește non-stop, una doamnă pe marginea ghișeului care ștampilează în continuu plicuri cu lovituri grele de lemn pe lemn, una doamnă la ghișeu care se ocupă de cetățeni, una doamnă care mănâncă covrigi (scuzați cacofonia) în spatele celor două doamne care parcă pare că face ceva și Domnul Nelu. Domnul Nelu revine în poveste puțin mai tărziu. Și bineînțeles, felicitările care nu se vănd niciodată în anul 2023, cu plicurile aferente și timbrele pe care trebuie să le umezești (știm noi cum) pentru a le lipi pe plic. Plus nelipsitele reviste Formula AS, Femeia și multiple integrame, rebusuri și lozuri. Mă simt ca în anii 90 la mare.

După 10 minute de stat la coadă corespunzător, cu mintea franjuri de la imprimanta matricială și de la toboșarul începător care nu poate ține ritmul (prima doamnă cu ștampilele) mi-a ajuns rândul s-o înfrunt pe doamna doi, cea de la ghișeul cu CETĂȚENII, adică noi, cei plătitori de taxe, cotizanții. Docil, dau buletinul (nu știu de ce în continuare îi spune buletin, e CARD sau CARTE de identitate) și fițuica primită în cutia poștală. După 2 minute de răsfoit printre dosarele legate cu sfoară, se duce la un raft de unde ia scrisoarea. Cu un zămbet știrb invingător se îndreaptă înapoi la ghișeu și confruntă adresele: cea de pe scrisoare și cea de pe cartea de identitate. Problemă, nu se pupă. Nu mi-am schimbat adresa în noua carte de identitate după ce ne-am mutat din apartament (pe care l-am păstrat, deci sunt încă proprietar).

Doamna 2: Nu vă pot da scrisoarea, adresa firmei este diferită de cea din BULETINUL dvs.

Eu: Păi e și normal, eu pot locui undeva și firma să aibă sediul social în altă locație. Întâmplător, ambele locații îmi aparțin și vă pot dovedi cu contract de vânzare-cumpărare și cu contractul de comodat. Plus actele firmei, pe care le am la mine. Puteti verifica numele, datele din cartea de identitate că sunt eu = administratorul firmei și să-mi dați scrisoarea.

Doamna 2: Vă trebuie declarație din partea firmei că puteți ridica scrisoarea. Trebuie să confirmăm că stați la adresă.

Eu, deja cu vocea puțin iritată: Doamnă, eu sunt administratorul firmei. Doriți să completez o foaie A4 pe care să scriu că EU am voie să ridic scrisoarea?

Doamna 2: Da, vă duceți la adresă și completați cererea și o semnați.

Eu: Îmi dați, vă rog, o foaie A4 și un pix pentru a scrie această cerere, pentru a o semna și înmâna acum? O fac aici pe loc. Ce relevanță are că o completez și semnez 800m mai încolo?

Doamna 2: Nu e conform proceselor noastre. Trebuie completată la adresă. Ba mai mult, vă trebuie și ștampilă. 

Eu, deja cu vocea puțin ridicată: Doamnă, conform legilor din România anului 2023, nu mai e nevoie de ștampilă pentru a gestiona o firmă. Vă pot completa și semna pe loc. Cum facem să îmi dați scrisoarea?

Clar, asta a pus-o în încurcătură. Nu cred că știa legile care guvernează firmele. Moment în care a apelat la  Doamna 1 care și-a întrerupt ștampilarea celui de-al 150-lea plic. După o mică povestire, Doamna 1 (cea cu ștampila) confirmă ce spune Doamna 2 (cea de la ghișeu) că e nevoie de ștampilă, că știe că nu mai e nevoie, dar așa sunt procesele Poștei Române și din păcate nu există altă soluție.

Moment în care trece prin spatele Doamnei 3 (cea care mănca în continuare covrigi – adevărul e că sunt gustoși), un domn spre 57 de ani, liniștit, smerit, resemnat. Doamna 1 strigă (deși domnul era chiar lângă ea):

Doamna 1, aratănd spre mine: Nea Nelu, îl cunoașteți pe domnul?

Nea Nelu: De ce întrebați?

Eu: Doamnă, dar de ce întrebați? Ce relevanță are?

Doamna 1: Dacă factorul poștal din zona dvs vă recunoaște, vă putem da plicul. 

Nea Nelu, deși nu ne văzusem niciodată în viața asta: Da, îl știu. 

Nea Nelu se uită pe adresa plicului și cu un zâmbet și o mișcare ageră de ochi, îmi zice: Întotdeauna mă latră cățelul ăla al dvs. 

Bineînțeles că în spate se făcuse deja o coadă de încă 6-7 oameni care așteptau cu teama interacțiunea cu Doamna 2. Mi-am cerut scuze politicos, dar triumfator, fluturând scrisoarea de la ANAF, inmănată de Nea Nelu (îi mulțumesc pe această cale).

Uimitor cum unii oameni nu-și pun problema de valoarea adăugată pe care o aduc în societate, cum procesele (învechite, încălcite, greoaie) nu sunt puse la îndoială (challenged cum ar spune corporatiștii), cum în anul 2023 stăm pe hărtie, pix și ștampilă fără să ne găndim la cum putem face o viață mai bună celor din jurul nostru. Cei din jurul nostru care întămplător ne plătesc salariile.

PS – nu am văzut un PC, laptop, tableta la Oficiul Poștal. Totul e pe hărtie, multe hărtii, toate legate cu sfoară pentru a alcătui un dosar. Ăsta e dosarul cu sfoară, nu cu șină. Welcome to the past!

PPS: Tensiunea arterială a revenit la normal după ce am povestit asta unor prieteni și am pus-o pe hârtie…scuze, adică online aici pe blog 🙂