Acest post a devenit viral. Cu aproape 160,000 de vizualizări si 1,800 de interacțiuni. Clar a stârnit interes. Așa că merită un articol de sine stătător.

În ultimul timp au apărut multe opinii părtinitoare și alarmante referitoare la viitorul IT din România. De la CEO de companii care deplâng scăderea profitului din cauza dispariției facilităților fiscale, la acei CEO care “sunt constrânși” să aducă programatori indieni pentru că “nu găsesc forță de muncă specializată în România”, și până la oameni cheie din instituții publice care chiar ar putea și ar trebui sa facă ceva pentru industria de IT. Inclusiv o parte din mass-media din România cântă într-o veselie prohodul IT-ului local, motivele însă nu le înțeleg în afară de a fi niște click bait-uri.

Aș dori sa ofer mai jos o scurtă radiografie văzută prin lentilele proprii (da, port ochelari) a pieței locale de IT. Am o experiență de peste 20 de ani în companii IT de produs, servicii, consultanță și outsourcing. De la hands-on coding la a conduce echipe de sute de oameni pe tehnologii diverse și în industrii diferite, de la start-up-uri până la companii mari, inclusiv Big4. Am lucrat cu și pentru clienți din România, UK, US, EU și Orientul Mijlociu, am experimentat culturi și medii de lucru diverse din care am învățat enorm.

1. Facilitățile fiscale din IT (scutirea sectorului IT&C de la plata impozitului pe venit) au apărut ca o măsură a guvernului Năstase în 2001 pentru a stimula sectorul de tehnologie din România și a încetini migrația specialiștilor IT în afară. Aceste facilități au fost aplicate într-un moment în care în România impozitarea era progresivă și avea cote între 18% si 40%. Cota unică a fost adoptată abia în 2005.

Aceste facilități au susținut și au ajutat la creșterea cu succes a industriei IT a României peste 20 de ani. Douăzeci de ani! E o perioadă mult prea mare pentru a avea subvenții pentru o industrie sustenabilă cu angajați plătiți cu mii de euro pe lună. Orice subvenții trebuie introduse pentru o perioadă limitată, ideal agreată de la început.

Am beneficiat și eu de aceste subvenții. Mi-a convenit. Dar la un moment dat, chiar dacă aveam un avantaj financiar, am susținut că nu e normal, echitabil și corect față de alte industrii. IT-ul devenise sustenabil de unul singur, fără aceste facilități. Iar noi ca programatori câștigam destul de bine cu și fără aceste subvenții.

Singura problemă a eliminării acestor facilități a fost modul în care a fost făcută: rapid, fără o comunicare din timp. Majoritatea companiilor erau deja în plin exercițiu financiar al anului în curs și nu au putut reacționa la o astfel de modificare legislativă chiar dacă ar fi vrut.

Astfel de modificări legislative de pe o zi pe alta, fără a fi anunțate și planificate din timp, destabilizează mediul de afaceri și creează o atmosferă de neîncredere și un apetit scăzut de investiții.

Nu vreau să fac o corelație cu disponibilizările din multe firme IT din România la începutul anului 2024 și astfel de modificări legislative peste noapte. Dar nici nu ajută să schimbi regulile în timpul jocului.

2. Digitalizarea statului român este lentă, de multe ori cu erori de implementare grave si NU un model de urmat pentru firmele din privat. Asta ține si de strategia de țară despre care vom vorbi mai jos.

Am avut (ne)norocul să lucrez si eu acum mulți ani la o firmă „abonată la contracte cu statul”. În afară de programatori excepționali, care nu aveau vizibilitate la felul în care se derulau contractele, totul era toxic, bazat pe influență si legături cu ministerele si oamenii care făceau acceptanța „livrabilelor”. Am stat câteva luni, am plecat cu prima ocazie, dar mi-am dat seama ce nu mai vreau în cariera mea.

Din păcate, si în prezent, sunt multe firme care, repetându-se în diverse consorții, câștigă contractele publice. Sunt firme mari si medii care încă ezită să participe în licitații / FRP’s cu statul român din cauza istoricului si posibilelor declinații juridice pe care le poate avea o implementare software.

Suntem departe de Estonia (care, pe lângă gradul înalt de digitalizare, a văzut potențialul de a acorda nomad visa în pandemie pentru cei care doreau să lucreze legal remote din Estonia) si chiar de Republica Moldova în ceea ce privește digitalizarea statului, educația cetățeanului de rând si accesul acestuia la unelte digitale pentru a-si rezolva interacțiunile cu instituțiile statului.

3. Outsourcing? Produs? Servicii si consultanță? Trebuie să alegem sau le putem combina? România a fost și este țara outsourcing-ului. Oricât ne lăudăm cu start-up-uri de succes (Vector Watch, UIPath, RAV, Bitdifender…), la cât potențial avem, ne mulțumim de obicei doar cu execuția ideilor altora. Nu investim destul în mentalitatea de consultanță, de produs, de servicii. Ne mulțumim să avem doar ingineri foarte buni care fiind bine plătiți, mult mai bine decât media țării, ajung să se complacă în a fi angajați sau freelanceri, dar nu să-si dezvolte ideile proprii.

Avem un ecosistem tânăr si fragil care susține ideile si produsele IT românești. Există ceva business angels, inclusiv oameni care eu făcut exit-uri si au luat-o de la capăt pentru a crea ceva mai mare. Dar cred că ar trebui să fie ceva mai organizat, mai strategic, cu o mai mare prezență si implicare a statului.

Facem outsourcing pentru că e la îndemână, e ușor, „it is easy money”. E un daily ratecard cu very low commitment. Dacă am gândi nu neapărat mai strategic, dar măcar mai antreprenorial, am vedea că am putea crea o valoare mai mare doar folosind bench-ul (pentru că vrem – nu vrem, îl avem) pentru a crea produse sau optimiza operațional compania pentru a scădea ratecard-ul si a deveni mai competitivi.

Si dacă tot vorbim de cost.

4. COST. Majoritatea prezentărilor de companii românești care vor să atragă business în țară menționează inevitabil costul. Si talentul, si, bineînțeles, mitul vitezei internetului din România. Dar despre talent, puțin mai jos.

Costul a fost un factor competitiv pentru România mulți ani si toată industria a crescut pe o balanță cost-calitate-siguranță de a face business. Dar în momentul în care costul dezechilibrează balanța si apar alte țări care oferă condiții similare, care mai este „value proposition” de țară pentru România? Dacă țări ca Spania, Portugalia, Grecia si cu siguranță Ucraina (când se va fi terminat războiul si Ucraina va fi pe traiectorie UE si NATO) vin cu aceeași balanță dar care înclină spre ele, de ce un business ar veni în România vs alte țări? Si aici nu vorbim despre țări din alte regiuni precum nordul Africii sau Asia care vin cu un cost muuult mai jos dar cu alte provocări.

Care e valoare pe care companiile o aduc? Dar care e valoare pe care inginerii software o aduc la un price-point competitiv cu programatori din alte țări? Si vorbim aici nu doar de cod scris bine, ci de înțelegerea unui business, de a avea o mentalitate de consultant, de a crea produs. Dar astea trebuie sa vină si din sistemul educațional care acum pare legat de trecut.

Cum bine zicea Mihai Bonca : „Dacă rămâi în outsourcing e foarte greu să ai avantaje competitive. Mereu te va repoziționa cineva mai ieftin. Ai 2 soluții polarizate (Porter) – Smart (Equity/ Diferențiere) sau Ieftin:

a)        Ești smart. Construiești produse, iar mai departe branduri si relația directă cu clientul (B2B sau B2C). Ex. Bitdefender, UiPath. Doar ca e complicat, ai nevoie de resurse si instinct comercial. Pe care majoritatea din IT nu le au.

b)        Ești ieftin. Doar ca nu vei avea avantaje competitive si nici sustenabilitate. Mai devreme sau mai târziu vei fi in competiție cu tarile mult mai ieftine.

Lohn-ul a adus niște bani si nimeni nu cred ca se aștepta să se oprească muzica. Nu atât de brusc.”

Si pot confirma la primă mână – părinții mei ai rămas amândoi șomeri după ce fabrica de textile din Vaslui s-a închis la mijlocul anilor 90.

5. Educație. Nevoia de juniori si reconversia profesională. Cred că batem un cal aproape mort. Deși avem generații de ingineri software în continuare buni, nu avem o creștere în calitate si/sau număr. Nevoie exista si încă este, dar sistemul nu s-a adaptat. Aceleași materii, aceiași profesori, același sistem în care finanțarea este o problemă pentru a menține profesorii talentați în sistemul educațional public. Si spun asta din proprie experiență – primul meu job cu carte de muncă a fost la Liceul Economic 2 Iași, iar la prima inspecție mi s-a sugerat să rămân în sistem ca profesor pentru că „am talent”. Salariul era infim în comparație cu al unui programator. Si chiar dacă banii nu contează pentru cineva pasionat, la un moment dat, din păcate, vor conta. Mi-a plăcut să predau, e o pasiune pentru mine, dar sistemul de educație public încă nu a evoluat la nivelul mediului privat. Mă uit la licee private si se vede diferența de management, de marketing, de rezultate (pentru ca până la urmă totul se măsoară în rezultate).

În prezent sunt foarte puține firme care mai angajează juniori. Dacă tot vorbim de subvenții sau facilități fiscale, aici ar trebui menținute sau chiar crescute pentru a ajuta absorbția tinerilor absolvenți în industrie. Ne vom trezi în 3-4 ani că nu mai avem de unde sa angajăm mid devs.

Reconversia profesională este văzută ca o paria în industria IT. Personal, am avut experiențe pozitive cu oameni maturi, venind din alte industrii care au venit cu perspective diferite, care au depus un efort suplimentar pentru a compensa lipsa background-ului tehnic.

6. Programatori „expați” aduși din Asia. Cea mai mare prostie greșeală. Singurul motiv este de a pune presiune artificială pe cost în loc să ne uităm la valoarea adăugată si la adevărata problema. Acei Chief Executive Officers (pe scurt patroni) se uită la un câștig imediat vs un plan pe termen lung. Da – bați concurența la preț pe anumite proiecte. Dar cum îți va arăta afacerea în câțiva ani când nu vei mai putea angaja local sau angajații tăi din Asia sunt deja „pe Germania”?

Avem potențial ingineresc, haideți să lucrăm cu acesta și să-l gestionăm mai eficient, să investim în el. Să avem business-uri sustenabile nu hit and run.

7. Duo-jobbing. Si apropo de hit and run – o parte din inginerii români, o dată cu remote work,  lucrează pe 2-3 laptopuri în paralel pentru a câștiga un „daily rate” cât mai mare din mai multe părți, cu un minimum de efort, ceea ce bineînțeles nu e sustenabil pe termen lung. Personal, nu am o problemă cu acest tip de colaborare. Cât timp lumea e fericită (angajator, prestator), we’re all good. Toată lumea obține ce are nevoie.

Dar, oricât de legal ar fi, ar trebui să ne punem și o întrebare de etică profesională. Știu programatori cu 2-3 joburi care fac minimul necesar la fiecare doar-doar pot factura în toate părțile. Și apoi ne întrebăm de ce valoarea adăugată scade…

În momentul în care ai 2-3 joburi, nu mai există pasiune, proactivitate, doar rareori un minim interes. E doar ziua și factura. Cred că e nevoie de o asumare de toate părțile implicate, nu doar de la angajatori, ci și de la angajați sau colaboratori. E ok să ai mai multe joburi, dar e ok să le ai secvențial, nu în paralel.

8. Strategia de țară. Da, știu, e mult spus strategie. Dar măcar un plan. E IT-ul în plan sau nu?  Mă uit la țări din zonă si văd evoluție, strategie, emancipare, acces la date, timpi economisiți în interacțiunea cu statul. Nu vorbim la nivel de ministru de „digitalizarea e email si whatsapp”.

Dacă tot vrem ca IT-ul să continue să însemne ceva în România, poate ar trebui ca instituțiile responsabile, mediul academic, ANIS Romania si mediul privat să se pună la masă pentru a crea o strategie de țară. E atât de mult potențial. Din păcate, folosit necorespunzător. Vorbim de 8% din PIB, o industrie care e unul din motoarele țării. Daca vrem să menținem sau chiar să creștem, acum e momentul sa facem ceva.

Cum ar fi ca oameni care au făcut start-up-uri de succes, oameni care conduc centre de livrare românești pentru companii mari „din afară”, CEO ale companiilor locale, decani, secretari de stat si membri decizionali din sectorul public, si membri ai diverselor ONG ar sta la aceeași masă si ar discuta despre cum am ajuns aici ca industrie, unde suntem în tot ecosistemul european, si cum putem evolua.

Stiu, sună a manifest sindicalist. Dar dacă nu facem ceva pentru IT-ul din România acum, la anul va fi cam târziu.